Măierii şi lumea lor !

Cine erau máierii sau măiérii?

Eventualul cititor dornic să afle cine erau máieri sau măiéri ar trebui să-i caute urcând spre tâmple de deal.

În vechime prin têmple de deal se desemnau ceea ce azi numim culmi de deal, măguri pleşuve, muncei (sg. muncel), colnice (sg. colnic). Acolo se-mpreună cerul cu pământul, acolo este “gura de rai”, acolo totdeauna este “loc şi vreme de hodină” adică prihodişte (vezi şi E. Petrovici, Toponimicele Prihodul, Prihodiştea, în Studia UBB, Series Philologia, Faciculus 2, Cluj, 1963, p. 75).

În toată Ţara Adealului drumul de prihodişte se străbate la Nedei prin urcare “la têmple”, în fapt la schituri sau temple – „Sărbatoarea Nedeii e mai însemnată în Haţeg decât Crăciunul şi Paştele” (v. Petru Comarnescu, Tipăriturile Şcoalei sociologice dela Bucureşti (II), în Rev. „Fundaţiilor regale”, Nr. 8, An XI, August, 1944, p.419).

Acolo sus este un punct de singularitate, este răsărit de soare şi conform doinelor năsăudene nu doar  timpul stă pe loc, dar nici “apa nu męre”, termenul apă fiind subiectivitate generică pentru spaţiul-timp peren.
Câteva vesuri dintr-o doină năsăudeană “arhivată”  într-un Caiet de folclor (Maieru, BN, 1967) al d-lui prof. Sever Ursa, text cules de eleva Lorinţiu Virginia, cls. VII-a, B, redau tema noastră astfel:

1_magura_din_sus
     Peste deal, peste colníc
     Trece-un tinerel voinic
     Zice-n trişcă de argint.
     Ş-aşa zice de duios
     De cade frunza pe jos,
     Ş-aşa zice de cu drag
     De cade frunza din fag,
     Ş-aşa zice de cu jale
     De stă apa-n loc – nu mere.

Iată, aceeaşi  doină culeasă acum mai bine de un secol de către Victor Onişor, din Zagra, BN, publicată în Doine şi strigături din Ardeal culese şi publicate întocmai cum le dzice poporul, Iaşi, 1889, p. 92, în ortografia de origine:

2_magura_cuib

   

     Pě cel ďeal – pě cel colńic
     Mere-on tîněr de voinic
     Ḑîcên în trişcă ďe-argint.
     Mă-sa cătă el ḑîcea
     Măi Ioańe Iońele,
     Nu ḑâce ‘n trişcă ďe jeľe
     Apa ‘n Dunăre nu mere.

De ce, oare, oamenii au coborât templele jos, în sat? N-au făcut decât să desfiinţeze punctul de inflexiune al celor două lumi – gura de rai, prin care “suie şi scoboară” omul în com-uniune cu… “urdzirea de sine”.

Profundă şi oarecum neliniştitoare este – prin dojana pe care o insinuează – o veche colindă redată şi comentată de Ion Drăguşanu în Vechi colinde bucovinene, Ed. Muşatinii, Suceava, 2007, cităm:

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii lui să-l închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă. „Încartiruirea” spiritului universal, odată cu apariţia templelor, este descrisă într-o superbă colindă, care nu este ceea ce pare la prima vedere, pe care o voi reproduce, secvenţial, după două variante, cea de la 1865, [varianta redată aici de noi] culeasă de I.G. Sbiera, şi cea de pe la 1898, publicată, cu refren „încreştinat”, de Simion Florea Marian:

 După dealul cela mare,
O, Leru-mi şi Domn din ceriu!
Răsărit-a sfântul soare
Toată lumea luminând
Şi mană-n ea revărsând.
Iar pe deal, într-o lărgire,
Este-o naltă mănăstire.
Da’ într’însa cine şede?
– Nouă popi şi nouă diaci
Şi pe-atâţia patriarşi,
Carii stă şi se rugă”
(Sbiera,)”

În colindele vechi doar Dumnezeu|Lehr scoborá pe pământ “pe scară de ceară” – sintagmă actualizând principiul creaţiei. Dar invers, urcuşul sau golgota întremării de Duh|Spirit în om este urcare înspre statutul de cler’preot’ – slujitor al lui chLehr.

În lumea veche Ler “sălăşluia” pe munte – după cum se vede şi în psalmii versificaţi de acelaşi Dosoftei în Psaltirea de-nţăles, ed. Ion Bianu, 1887, iată:

Ps. 43 “Pre vărvurĭ de munte – S’audŭ glasurĭ multe – De bucine mare – Cu naltă strigare, – Că s’aŭ suitŭ Domnulŭ – Să-lŭ vaḑâ totŭ omulŭ.” etc.
Ps. 23: “Doamne, ‘ntr’al tăŭ munte cine să să sue? – Şi ‘n loculŭ tăŭ cel sfîntŭ odihna să-şĭ pue?”;

Măiérii sunt peste tot în Ţara Ardealului – máierii Haţegului, ai Cibinului (Sibiului), ai Albei Iulia, ai Rodnei, ai Sălajului, dar şi ai Timişoarei (Banat) etc.

Aşadar, cine este Máierul ?

În Atlasul Etnografic Român, Vol II, Ocupaţiile, Ed. Academiei, București, 2003, coordonator Ion Ghinoiu, la întrebarea de chestionar (p.211) – Denumirea conducătorului stânei (târlei) de oi – răspunsul în zona Haţeg, sat Hobiţa este: Conducătorul stânei este Máierul Muntelui.

Textul Mioriţei-colind Pe cel plai de munte, cules în 1963 de Dumitru Pop, tot din zona Haţeg, începe astfel:
          Pe cel plai de munte
          Merg oile-n frunte.
          Dar ‘naintea lor
          Cine mi-şi mergea?
          O fată de Máier,
          Cu cel drag de Báier,”
(cf. A.C.F.C, Fond B, Reg. Hunedoara, Raion Haţeg, Corn. Râu Alb, sat Coroeşti, Inf. Bora Gavril, 62 ani, Culeg. Nae Constantin, 3 11963. (cf. Dumitru Pop, Pe marginea Mioriţei Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Philolohia, Fasciculus 1,1965, Cluj)

Astăzi termenul Măiér este aproape unanim redus la înţelesul de mare oier, stânaş sau baci. În jargonul citadin maier se rosteşte máhăr, mare máhăr.

În lumea tainică  a colindelor năsăudene, orânduită filozofic în cicluri – colinde de Lehr (Lermani~Lari păcurari, neam de Hilari sau Ilarioni, Făt~Fată de Máier), colinde de menire (Manole~Meşterul Simińic), cântece de cunună (Dealul Mohului) etc. – se întreţese graiul năsăudean, singurul din graiurile dacoromâne cu zece vocale, care nu poate fi tras pe “calapodul orografic” al Academiei Române (vezi lucrarea marelui lingvist năsăudean Grigore Rusu din Şieu-Măieruş, (Măgheruş), Structura fonologică a graiurilor dacoromâne, Bucuresti, 1983, p. 46).

Urcuşul propus aici este este mai degrabă o încercare a noastră de “a pune teară” şi a rosti noime dormitând în Cuvânt.  Mai lesne va fi, credem, pentru un posibil oaspete al site-ului nostru să cerceteze în paginile alăturate oameni de seamă care s-au ridicat dintre măierii năsăudeni.